No ofense....nonsense....none taken

biscuiţi caramelizaţi şi pitici cu coajă de portocale şi scoţişoară, da, multă scorţişoară. Multă scorţişoară deşi vreau să-mi scot iarna din oase şi frigul, dar nu şi zăpada, nu, zăpada vreau să rămână, să mai stea puţin după ce frigul nu va mai fi.... Ar fi frumos. Însă vara din cap...şi din suflet...nu mi-o pot scoate, dar nici nu vreau...de ce on earth aş vrea aşa ceva?!...e cel mai frumos lucru(after love of course)...de ce aş vrea să nu-l mai am, să nu-l mai simt?....şi oricum...sunt cu gândul şi la el...nu l-am uitat...n-aş putea...ştiu că doar vara ne apropie. Şi totuşi cu toţi piticii şi biscuiţii şi frigul de dinaintea verii....aş bea o ciocolată caldă...albă sau cu aromă de alune...cu frişcă...

durere si iubire

inca o simt...imi invaluie corpul..din cap pana in picioare. intai coboara incet din crestetul capului, apoi se furiseaza ca o pisica pe dupa lobii urechilor...apoi imi umple nasul, gura...imi clateste ochii...se incovoaie in jurul gatului, ca o blana de nutrie pe care o foloseau bunicile aristocrate pe timp de iarna in loc de obisnuitul nostru fular...pe urma...ca din pusca imi aluneca cu o viteza de supersonic pe brate, oprindu-se putin pe la incheieturi si facandu-ma sa surad... apoi se unduieste incet conturandu-mi gingas sanii..care se infioara la simtirea ei.... pe neobservate imi ajunge la mijloc unde ma prinde intr-o stransoare dureros de placuta...fara sa zaboveasca prea mult, pentru a nu ma lasa fara suflare, trece repejor spre picioare pe care le dezmiarda cu atata tandrete incat as vrea sa nu se mai termine... apoi se scurge lin si incet spre propria-i pieire... se apropie de degete...tremurand...ca buza unei iubite la atingerea ei de carte buza iubitului...si totusi fara oprire...isi continua drumul...
m-a lasat asa...fara vlaga...s-a scurs iubirea din mine...sunt doar un corp fara viata...
a fost Marea...
UNFINISHED..

si copilul era fericit si durerea plecandu-si capul recunoscu victoria lui...

mai mult durerea decat copilul...

E bezna. Ma cuprinde un miros de creier incins. Unde sunt? Dintr-o data locul unde ma aflam se lumina. Un obiect sferic plutea deasupra capului meu, raspandind lumini albastrui. Cand mintea mi s-a reunit cu trupul am inceput sa ma uit in jur. Nu intelegeam nimic. Eram intr-o camera rotunda, intregita de o semisfera albicioasa. Calcam pe ceva moale si foarte asemanator cu ceea ce lumina camera. M-am asezat si am inceput sa ma gandesc.
Trecuse foarte mult timp pana sa-mi dau seama ca de fapt eram inchisa intr-o cutie craniana si obiectul care lumina era ultimul neuron functional al unei persoane. Acuma stiu ce cautam acolo, m-am ascuns de Prostie, de Prostia care invaluia pe toata lumea. Singurul neuron se zbatea sa nu fie si el inghitit de Prostie, cum au fost si ceilalti, peste care stateam acum.
Simteam cum mintea mea se separa din nou de trup, insa fara vointa mea……Totul se incetosa si am vazut de undeva de deasupra capului meu cum trupul rece ca gheata mi se prabusi la pamant……
M-am trezit……corpul imi era amortit si rece……Lumina din ‘camera’ nu mai era la fel de puternica. Mi-am dat seama ca neuronul era inghitit incetul cu incetul de Prostie. Aveam un amestec ciudat de sentimente……frica, furie, neliniste……Imi era frica sa nu fi si eu atrasa in Prostie, eram furioasa deoarece nu puteam face nimic sa o opresc……
Deodata ‘camera’ se umplu de o lumina alba, orbitoare. Neuronul incepu sa se agite ca particulele unei substante la incalzire. Prostia a reusit sa intre in ‘camera’. Eu m-am ascuns dupa un morman de neuroni de unde priveam ingrozita ce se petrecea. Totul s-a intamplat foarte repede si desi neuronul se zbatea……a fost rapus.
E bezna……din nou. Prostia a parasit ‘camera’……am ramas singura……Toti au fost cuprinsi de prostie……am ramas singura……
Am iesit din cutia craniana. Soarele de afara imi ranea ochii rosii, umflati si secati de lacrimi. Totul era Perfect de parca Prostia nici nu trecuse pe acolo. Toata lumea era fericita, dar eu le vedeam sufletele care erau negre si pustii. Am realizat ca si al meu era tot asa, dar acei oameni erau Prea Perfecti……pe dinafara……Nu gandeau deloc deoarece neuronii lor fusesera ucisi de catre Prostie.
Cautam cu disperare un om care sa nu se fi lasat ‘omorat’ de Prostie. Dar tot ce gaseam erau niste corpuri livide, fara viata ca niste roboti……Aveam sufletul contorsionat de durere, vedeam in ochii lor sclipirea banilor si a lacomiei……sufletul meu urla de durere. Incercam parca sa ma trezesc dintr-un vis urat si nu puteam……
Am asteptat caderea noptii pentru a ma putea plimba linistita pa starzile orasului deoarece nu era nimeni afara, atunci. Toti oamenii Perfecti, erau in casele lor Perfecte, la mesele lor Perfecte, vorbind Perfect corect si mancand mancarea lor Perfect sanatoasa!
Am decis sa plec de acolo intr-un loc unde pot sa-mi exprim toata furia fata de Prostia care a cuprins intreaga lume.
Intr-un loc unde sa ma pot intreba in liniste daca exista cu adevarat oameni? Sau sunt doar niste roboti sau monstri implantati de Prostie intr-un manechin de plastic?…